SUNETUL VIEŢII sau din lumea lui Lică Barbu
22.06.2015 19:17
de Lică Barbu
( scriitor, povestitor, Brăila, România)
Fragment din cărticica “Lumea lui Licuţă”
La poarta noastrǎ este o bǎncuţǎ. Tata a fǎcut-o. Na, pentru cǎ se pricepe. Face de toate. Nu spun câte jucǎrii mi-a fǎcuuuut! Bǎrcuţe din lemn, avioane din hârtie, vaporaşe din coji de bostan, chiar şi o maşinuţǎ cu telecomandǎ.
Daaa!..Zău!..Legase o sforicicǎ de maşinuţa abifie...sau afibie, nu ştiu cum se spune, cǎci mergea şi prin apǎ, şi prin coteţul lui Vasile, cocoşul, şi prin iarbă, unde lăfăia Caramel, cărămida curţii, şi prin bucuria că aveam o jucărie fantastică. Maşinuţa mergea pe unde voiam eu. Sforicica era telecomanda, aşa spunea tata.
Odatǎ, a fǎcut un fluier dintr-un bǎţ. Fluierul avea şase gǎuri, cǎci ştiu sǎ numǎr pânǎ la...pâna la...muuult, nu mai ştiu numǎrul.
Dupǎ ce a terminat fluierul, tata a suflat în el. Un sunet ploua cu steluţe peste mine. Am cǎzut într-un râu cu frunze şi flori, iar o ninsoare de pǎpǎdii îmi gâdila pielea buburuzată...Bucuria venea de Niciunde, din Locnecunoscut, din Mintedecopil.
O boare gingaşǎ îmi mângâia obrǎjiorii venitǎ din aripile pǎsǎrilor câmpului ce parcǎ..of!... mǎ chemau la prima lecţie de zbor….şi asta făceam – zburam! Tata a înţeles cǎ-mi place şi mi-a dǎruit fluieraşul.
-E al tǎu! Sǎ înveţi a cânta cu el şi sǎ simţi în cântec ce ai simţit acum. Sǎ-l pǎstrezi toatǎ viaţa. În el e toatǎ “muzica” copilǎriei tale.
Cu bucurie! Am luat fluierul şi am început a sufla în el. Jalnic! S-au speriat toţi. Barbony, berbecul, behǎia a plâns, Vasile, cocoşul, cotcǎdǎcea ca un tren stricat, iar Pufuleţ, motanul, a zbughit-o pe acoperiş, mieunând a sirenǎ de salvare.
M-am supǎrat pe ei şi am ieşit la poartǎ, pe bǎncuţǎ. Şi, dǎi fluierat. Tanti Raţa a ţipat la mine cǎ-i sparg geamurile. M-am uitat prin gǎurelele fluierului şi nu era nicio piatrǎ. Glumeşte, zic. Şi mi-am continuat concertul.
O vǎd pe Zburlita venind repejor spre mine. În mânǎ avea o cutiuţǎ. În cutiuţǎ era o pǎsǎricǎ. Abia mai sufla.
-A cǎzut din cer sau din pom – zice ea grijulie. Nu ştiu ce sau cine a lovit-o, sǎrǎcuţa! O cheamǎ Nina. Aşa am botezat-o. Hai, sǎ o ajutǎm!..
Zburlita îi dǎdea apǎ cu un pai şi îi sufla în pene. Eu ce sǎ fac? Îmi venea sǎ intru în curte de neputincios ce eram. Şi mi-a venit, aşa deodatǎ, sǎ suflu şi eu cu fluierul peste penele lui Nina.
Doamne!..Ce minune!..Din fluier a ieşit un cântec puternic şi înǎlţǎtor, dumnezeiesc, angelic şi plin de culori zburǎtoare. Degetele mânuţelor mele mergeau singure peste gǎurile fluierului. Din pieptul meu curgea luminǎ pentru Nina.
Şi zbârrrr! Nina a zburat. Priveam amândoi zborul ei. Zburlita m-a strâns de mânuţǎ cu dor de vǎzduh şi iubire.
Nota povestitorului: Fluierul meşterit de tata existǎ. Îl am pǎstrat la casa pǎrinteascǎ într-un sertar de amintiri şi de câte ori merg la mama, acasǎ, cânt la fluier acel cântec din copilǎrie. În faţa mea apar Licuţǎ şi Zburlita înlǎcrimaţi de bucurie. Nina există!
Sursa: Revista România TA Diaspora