Secretul focului- Uriasul 160, un roman de Adrian Melicovici

10.02.2014 15:12

În secolul trecut, perioada interbelică, un incendiu nimicitor a izbucnit la Moreni, pe platoul Țuicani, în România. Anul acesta, autorul Adrian Melicovici publică un roman clasic, al vieții spune el, despre ceea ce a fost atunci. O poveste halucinantă inspirată dintr-un fapt real. Urmăriți mai jos un fragment din roman.

Ce poate fi mai frumos decât să visezi continuu? Nu costă nimic. Iar dacă existenţa noastră devine aievea ca o metaforă, atunci privim sus, către înaltul astral şi rostim fericiţi: ” Îţi mulţumesc Doamne!”

“Născut din dorinţa de a umbla în locuri pline de pericol, Myron avea în el acea chemare care îi striga la nesfârşit: “du-te şi mai salvează o viaţă. Oamenii au nevoie de tine. Trebuie să fii mereu între ei ca să-i cunoşti şi ca să te ştie.” Aproape de el se afla un gigant nemilos, care omorâse suflete nevinovate. Privea flăcările care se înălţau până dispăreau în cerul cenuşiu şi îşi muşca buzele temător. Americanul Myron Kynley traversase oceanul ca să se umple de glorie şi mai ales de bani însă nu, nu era uşor. Devenise aproape o obsesie să reuşească. Trebuia să-i salveze pe aceşti români simpli şi ospitalieri de blestemul aurului negru, care acum îşi striga cu forţă tributul pentru setea miilor de chipuri strânse în jurul focului etern. În toamna acelui an 1932, anotimpurile continuau să nu mai existe. O mână se lăsă pe umărul lui Kynley:

- V-am adus ceva de mâncare, domnule.

Americanul temerar se întoarse brusc. Era Costică Lupa. Privi farfuria aburindă şi îşi aminti că da, îi este foame.

- Miroase bine, rosti el.

- Sărmăluţele cu mămăliga noastră au au ajuns vestite domnule, spuse Lupa. Luaţi. Beţi şi o gură din asta.

- Wisky? întrebă Myron.

- Ce wisky bre?Ţuică.

- Ţuică?

Kynley bău repede o gură şi apoi rămase cu ea căscată.

- Water…please.

- Apă bre? Imediat. Da’ ce credeai mata, că noi nu suntem mai breji?

O voce răguşită se auzi de alături.

- Costică, ce zice mă americanu’?

- Zice că vrea apă. I-a ars gâtul.

- Spune-i bă că de fapt e palinca adusă din Baia.

- Very good, mai apucă Myron să rostească.

- No, atunci dacă-i ” veri gud” vezi să nu te matoleşti, bă americanule. Ia-o încet.

Cel care vorbise apropiindu-se de ei era Vasile, sondorul care era gata să plece către altă lume în dimineaţa când turla de la 160 fusese azvârlită de erupţia necontrolată câteva sute de metri în sus, făcând scântei şi provocând incendiul pe care de peste doi ani, nimeni nu mai reuşise să îi vină de hac. Flacăra de pe platoul din Ţuicani ardea necontenit. Myron nu ştia că înaintea lui, sosiseră câteva englezoaice curioase. Mâncaseră brânză cu mămăligă fierbinte şi le plăcuseră. ” Cioban of Romania”, avea să spună un poet, pe numele său George Topârceanu, mai târziu.

Myron mai bău o gură de ţuică şi îşi suflecă mânecile ridicându-se.

- Unde te duci bre’? întrebă Vasile scărpinându-se în creştetul capului.

- Să mă apropii puţin. Trebuie să mă privească şi el pe mine.

- Cine să te privească? întrebă Lupa.

- Focul.

- Astâmpără-te omule, că suntem sătui de jelanie. O să ai şi ocazia asta.

- Ţine-l tu, Costică, să nu facă vreo trăznaie. Aţi cherchelit americanu’. Proştilor.

Cei trei bărbaţi se întoarseră şi priviră spre femeia care se apropiase de ei. O tânără tare drăguţă, cu pletele-n vânt şi o târnă agăţată de umăr. Avea o floare prinsă de o şuviţă şi arăta ca un basm al meleagurilor. Ochii negri şi strălucitori îl cercetau pe Myron insistent care rămăsese uimit uitând şi de el şi de foc.

- Doamne, zise el gânditor, nu ştiam că româncele sunt atât de frumoase. “

- Lasă româncele tu’, zise şi femeia care-l auzi. Mai bine chibzuieşte cu atenţie cum să stingi flacăra asta. Hai, americanule, mai adăugă ea uitându-se galeş, sunt sigură că tu o să îi vii de hac. Tu trebuie să ştii SECRETUL FOCULUI.”  ( fragment din romanul scris de mine care va fi publicat in toamna acestui an).

Scriind la acest roman, mă gândesc cu uimire câtă forţă poate emana din noi înşine, câtă dorinţă nu de afirmare ci de a spune o poveste incitantă şi adevărată de viaţă cititorilor. Uneori, mă gândesc că inspiraţia nu vine neapărat din ambiţia de a fi ceva. Este acel sentiment care te cuprinde şi prin care încerci să le aduci aminte oamenilor ce a fost undeva, cândva. Să le transmiţi un mesaj. Mă gândesc uneori fericit că dacă nu primim la timp ceea ce dorim, atunci există şi acel revers al medaliei, când simţi că eşti protejat şi încurajat de o forţă necunoscută. Este o clipă unică, clipa când zâmbeşti mulţumit în sinea ta şi îţi spui că da, întotdeauna neprevăzutul îţi aduce suprize plăcute. Este clipa CÂND VIAŢA ÎŢI SURÂDE.

Înapoi