Proză de 5 stele: CÂNT PENTRU CEL CE PLÂNGE de C.P.Popescu

29.07.2014 03:51

Constantin P. Popescu, este un pictor bucureștean care locuiește acum în Târgoviște. Totodată, este și scriitor iar operele sale de mare rafinament și calitate, ne prezintă o proză de excepție, pe care o așterne neîncetat în blogul său sau poate fi regăsită în cele două volume ale sale, ” Marmura neagră ” și Marmura albă ” publicate în ultimii ani la Editura Bibliotheca. Vă invităm să citiți acum ” Cânt pentru cel ce plânge”, de același autor. ( Redacția Romnewsmedia )

Când pentru cel ce plânge

de Constantin P.Popescu

cppopescu.blogspot.com

Privește acoperișurile peste care se rostogolesc note mângâiate pe clapele unui pian din vecinătate. Seara le poleiește în contururile vagi ale asfințitului; „această moarte e totdeauna flămândă...”, își spune în șoaptă, nedorind să strice armoniile pianului. Apoi tace, neștiind încă să se asculte și neașteptând niciun răspuns. Singurul răspuns i se pare doar cântul îndepărtat al pianului. În clipa următoare se aud zgomote ca de lemn lovit și o dojană aspră, „nu do diez, ți-am mai spus de nu știu câte ori!”, de parcă că tot ce ar fi putut fi frumos, vraja serii, cântul ce se frânge, șoapta și apusul trebuie să-și ascundă tainele și culorile de peste acoperișuri în negura nopții. Fumurile coșurilor încep să urce alene spre cerul din ce în ce mai violet sub soarele tot mai rece. Închide fereastra și liniștea devine aproape fizică, tangibilă, fără ca asta să-l înspăimânte. E multă vreme de când o poate modela ca pe un lut.

Prin mansarda mirosind a fum de țigară pare să adie un plâns izbucnind în hohote de râs. „Aceste ape sunt lacrimi neplânse. Aceste lacrimi sunt ape neplânse.” Pe masă stau în dezordine petece de hârtie cu mici notițe, poate acte sau mărturii ale unor acte care nu mai spun nimic. Nu par decât clipe trecute în urmele unor vârfuri de creion și de ștampile vechi.

O viață oficială și una străduindu-se să-și născocească ceea ce fusese demult scris, ceva ce se strecurase între el și gândurile lui în anii pe care nu-i pierduse, asta nu e cu putință, o știe bine, ci doar îi trăise. „O, voi, speranțe disperate...” și aceste frumuseți care s-au scumpit în ultima vreme la fel ca o marfă oarecare. „A crescut cerința de frumusețe, asta îi ridică prețul... Poate e prea mult urâtul.” Se simte alcătuit nu dintr-un singur gest măreț, eroic poate, ci numai din mii de gesturi mici, într-un ritual liber consimțit al zilei. Liniște și uneori țipătul unei păsări în care regăsește glasul pe care nu l-a avut niciodată, sau dacă l-a avut nu l-a auzit nimeni rostindu-se atât de clar ca privighetorile zorilor. Hârtiile de pe masă, aceste bilete de trecere și dreptul de a fi uitat.

File ale unei cărți nepublicate, o treaptă a unei scări ce nu urcă nicăieri și acte, multe acte, îngălbenite de aerul ce le-a privit și le-a oxidat lent, cu un foc fără ardere, încetinit și tăcut. În interiorul acestui timp dilatat mișcarea e aproape nevăzută; ar vrea să se grăbească, să accelereze fără să poată, deși vede clar cum totul s-a prefăcut deja în această clipă scrisă, înghețând un timp imposibil de oprit pe aceste hârtii mute ce cuprind ani lungi. Nu, n-ar trebui să fie scris nimic, nicăieri, niciodată, mai cu seamă din iluzia de a lăsa tot felul de semne nesemnificative; știe că nici o echipă alături de care ar fi vrut să lucreze nu are nevoie de un singuratic. Forțele lor n-au nevoie de percepțiile lui asupra timpului și cuvintelor. Puternici, eficace, orientați către obiectiv, scop, target. Alcătuit din oameni, pentru oameni, sistemul e de fapt cumplit de inuman. El e cel ce și-a dat voie să fie slab, o libertate de neînțeles pentru toți, dar plutind de altfel gratuit peste aceste acoperișuri de țiglă roșiatică. Și apoi, e cineva pe lumea asta care să plătească pentru „conținutul” tău, oricare ar fi acesta? Pentru toate amintirile, durerile și bucuriile, zâmbetele și lacrimile care îți modelează - fie că vrei, fie că nu – această miraculoasă și unică operă care e viața ta? Pare zadarnică orice rugăciune înălțată către dragoste, lumină, viață și moarte, spațiu și timp sau către orice alt nume al unui Dumnezeu real sau imaginar, totuna.

Rămâne tăcut ca noaptea ce plânge fără suspinele privighetorilor. Pianul a adormit sub dojană și el plânge împreună cu privighetoarea din pieptul său.

It’s the same old future.”


 


 


 

 


 


 

Înapoi

Contact

ROMNEWSMEDIA INTERNATIONAL

Înregistrare eveniment nou

Vă rugăm înscrieți informațiile de mai jos:

© 2013 Toate drepturile rezervate.

Creați un site gratuitWebnode