Maria Roibu, poeta ” FRENEZIE ” in Diaspora

22.02.2014 19:36

de Adrian Melicovici

   Privesc ceasul. E seară. Ce ciudat. În loc să apună, soarele pare să răsară. Și mai ciudat, îl văd deși plouă cu cele mai frumoase lacrimi de ploaie. Se amestecă anotimpurile între ele, ca un amalgam de trăiri sub ascunzișul unor poezii cu greu descifrate, dar atât de frumos înțelese. Și pentru că ele trebuiau să poarte un nume, li s-a spus simplu: MIRAJE.

   Pe Maria ai impresia că o cunoști dintotdeauna fără să știi vreodată totul despre ea. Este ca marea nesfârșită, sub muzica valurilor, poeta neînțelesului și totuși doritului sens redat cu reală măiestrie. ” Muzica lor este precum a valurilor care se izbesc de stâncile țărmului”, puncta în urmă cu mai mulți ani Lubomir Dorușka în citita carte ” Stele pe cerul muzicii”. Poate că dacă ar fi rămas tânăr și ar fi cunoscut-o pe Maria, ar fi rescris și ” Stele pe cerul Diasporei”. Versurile poetei românce, te îndeamnă să nu te mai saturi de căutarea percepției despre ce nu ai aflat încă. Tot ce e ascuns dincolo de inima noastră, imortalizat la momentul legăturii cu ascuțimea profunzimii, sună plăcut și provocator așternut pe hârtie. Da...MIRAJE....

  Astfel, te cufunzi în ” Desăvârșire”: ” plantația secundelor tale/ dă rod în fiecare dimineață/ toate ramurile clipei/ se dezbracă de gustul dulce acrișor/ al eternității...”. Iar până ” Frenezie” mai ai un singur pas: ” pe brațe te port departe de lume/ te-acopăr cu mine,de friguri te-ascund/ și-ți mângâi o pleoapă adusă pe culme/ ce cheamă lumina robită-n străfund”.

   Maria Roibu a plecat de foarte tânără din România. A strâns din pumni, și-a înălțat ochii spre cer și a pornit în căutarea timpului deloc pierdut. Apoi, și-a regăsit propria cadență, călătorind printre suflete și locuri ale bătrânului continent. Oamenii au început să o cunoască și să o aprecieze. Dealtfel, Pere Besso, nu a stat prea mult pe gânduri și s-a apucat să-i traducă în catalană versurile din ceea ce frumos se numește volumul de poeme MIRAJE, volum lansat și la Paris, nu cu mult timp în urmă. Și Maria l-a tradus pe Pere. O fascinantă uniune a lumilor pentru una singură: poezia.

” Poeta privește lumea din perspectiva unui exilat benevol într-o lume lăuntrică aflată,precum o casă din copac”...prea sus pentru a fi deschisă și prea jos pentru a fi călcată” (Casa din copac). Reinterpretarea dilemelor esențiale înseamnă, printre altele,o lume a contrastelor, o lume inițiatică  a cărei finalitate conduce spre revelația unui adevăr:” Când vom învăța să mergem desculți prin verdele/albastrului, atunci vom vedea lumina pământului (Primii pași prin norii înverziți). Cromatica este aproape obsesivă  în poemele Mariei Roibu, nu atât prin nuanțare cât prin efectul simbolului în sine: ”De ieri, de azi, de mâine, șevaletul tău/ Va fi prea greu,mult prea greu/ pentru atâtea aberații cromatice, amestecate cu tine (Tridimensional dimensionat (Aberații cromatice).

 În cadențe amintind de poezia lui Blaga,”Sufletul satului”(”Copilo,pune-ți mâinile pe genunchii mei...”) vocativul îl vizează pe însuși cititorul îndemnat la a fi părtaș evadării lăuntrice,dincolo de elementele palpabile,într-o zonă de interferență a materiei cu spiritul:”Așa că TU,cititorule,descalță-ți sufletul de rădăcini,ia-l de mână și așează-l pe marginea primului nor înverzit”(Primii pași prin nori înverziți).Surprind,prin concizie,versurile cu valoare de maxime:”Timpul nu regretă,nu învață/El doar vede”(Pleoapa adâncului).” ( Carmen Focșa )

  Poeta stabilită în Olanda, după ce a locuit în Franța o bună perioadă de timp, își descrie abil versurile, acoperind zâmbitoare neînțelegerea unora, neputința celor ce au rămas săraci în spiritualitate și oferind viață eternă unei poezii pe cât de originale, pe atât de apreciate, din fericire și tot mai mult, pe meridianele unei părți de lume. O lume creată de ea,, prin adevăr, iubire și mai ales dăruire față de ceea ce poate face ea însăși mai frumos în arta versului.

” 

   ”Poemele mele sunt ca niște mesaje codate pe care subconștientul meu le primește sub forma unui joc de puzzle. Scriu vers alb, un alb în care dragostea este expusa într-un mod nefiresc pentru mulți dintre noi, însă absolut de firesc pentru mine.Travaliile mele scriitoricești. Mulți se întreaba de ce îmi place să le numesc așa. Ei bine, travaliul ăsta se produce atunci când sufletului meu îi ies pe gură dureri luminate, atunci când inima se lovește de toți pereții lumii, atunci când mintea o ia de-a dura pe treptele ascuțite ale unei ferestre sugrumate.”, spune poeta.

Dacă o citești pe Maria Roibu și chiar pe prietenii ei, ai grijă, cititorule, să nu te trezești în ” NOUĂ CERURI”, pentru că apoi ” riști” să murmuri: ” Zâmbetul prezentului, în fața unui necunoscut”.

 Ca orice muritor care se respectă, Maria Roibu trăiește fericită între versuri, iubire și mai ales nemărginirea aleasă din ea, pentru ceea ce face continuu, neobosită. Este mereu pe drumurile căutărilor, și astfel, odată regăsindu-se, își dă seama ca orice poet că nimic din ce poți face mai mult nu se termină vreodată. Maria Roibu este mereu poeta FRENEZIE dintr-un continuu început.

DACA V-A PLACUT MATERIALUL, DATI UN SIMPLU CLIC PE BUTONUL IMI PLACE DIN ROMNEWSMEDIA

Înapoi