Lumea lui C.P. Popescu. FEREASTRA DINSPRE SUD

Alături de bibliotecă, mă bucurai să regăsesc fotoliul moale de lângă fereastra înaltă, cu perdele de dantelă albă, lucrate manual. Detaliile păreau la fel, anul acela era însă mult îndepărtat de amintirile mele. Doar draperiile mari se doreau a fi noi, fiind trase acum în părți și lăsând lumina să intre liberă și caldă așa cum poate fi numai în septembrie. După-amiază, când am reintrat, am privit camera cu mirare: fereastra era închisă și perdelele din dantelă fuseseră acoperite de draperii întunecate de catifea, poate în semn de respect pentru somnul celor ce dorm sau pentru un timp al siestei pe care eu nu o petreceam dormind, ci fumând liniștit în fotoliu, lângă o ceașcă de cafea. O slujnică sau altcineva lăsase, cu intenție sau fără (n-aveam să aflu niciodată), un spațiu îngust între cele două draperii, în care lumina se îmbogățea în deosebite nuanțe. Altfel, cu totul deschisă, fereastra nu ar fi avut alt merit decât acela de a fi un ochi către lume, către curtea cu garduri de zid, către straturile de flori mărginind aleea spre intrare, cu un cireș firav (câteodată înflorit din câte izbuteam să-mi amintesc printre bătăile ușor accelerate ale inimii) și cotețul lui Zorro, câinele fără vârstă care grăia lătrând încetișor pe toată lumea. Părea același, neschimbat de la ultima mea vizită. Mai stai cu mine încă puțin și promite-mi că dacă unul din noi va pleca, îl va lăsa pe celălalt să privească lumea prin ochii celui plecat înainte de vreme, îmi răsună în auz o voce șoptind de foarte aproape ori de foarte departe. În liniștea ce urmă, fumul se ridica alene, părându-mi la fel de cărunt ca părul pe care-l purtam după atâta timp, razele căpătau trup însuflețit de puterile unui vis dăruit numai mie și simțeam o nevoie puternică de a avea încredere nețărmurită în ceea ce avea să-mi dezvăluie. Numai atenția la scrumul țigării mă lăsă să fiu treaz în ușoara somnolență; poate e necesară locatarilor în orele siestei de după prânz. Suflând dinspre sud, vântul prinde viață și deschide brusc fereastra, despărțind perdelele de catifea. Vraja luminii înfioară aburul cafelei și fumul de țigară. Nu aștept un alt semn și urmez drumul de lumină mărginit de umbra draperiilor. Pare să fie poarta înaltă și maiestuasă a unei cetăți pașnice și cunoscută nu știu de când. Mă strădui din răsputeri să nu îmi folosesc gândurile, de obicei curioase și iscoditoare. Locuind acolo, în singura rază clară prin draperiile trase, pe care toți ceilalți vor parcă să o împiedice, ca într-o eclipsă provocată timpului, călătoresc fără a avea nevoie de cuvinte - sunt scriitor, însă eu, singur, nu știu să fi avut vreodată nevoie de cuvinte în alt scop decât acela de a scrie și a tăcea - prin cetatea altui timp, a altei lumini, fără a ști bine ce treaptă mai urmează să urc după atâta vreme. Fereastra dinspre sud mă călăuzește pe străzile unui oraș pe care nu-l cunosc. Mă simt însă ca acasă, fără a cunoaște bine locul și sunt uimit să aflu că știu limba pe care o vorbesc locuitorii, răspunzând unor saluturi părând primitoare. Mai stai cu mine puțin și promite-mi, dar ei mă cunosc? Un copil care mă privește cu capul dat pe spate – sunt oare mai înalt decât el? -, mă ia de mână și mă trage tăcut înainte. Mă las purtat de mâna lui micuță pe străzi umbrite de copaci bătrâni. Ochii lui sunt ochii mei și fereastra îmi șoptește că e tatăl meu, iubitul Luciei, ucis într-un duel de onoare cu mulți ani în urmă. E ziuă, aud liniștea locului întreruptă doar de foșnetul frunzelor prin cireș în vântul de septembrie și de cântecul vreunui graur. Știu că undeva, pe o alee, florile încă nu s-au veștejit. Te-am găsit în gară, tu dormeai, învelit cu mantaua ta pe o bancă, alături de ceilalți soldați și în raniță aveai doar biscuiții ăia fără gust și cartea de poezii pe care ți-am furat-o și când te-ai trezit ai rămas uimit că în vreme de război cineva furase versuri și îți lăsase biscuiții, trenul de șapte fără zece plecase și îl pierduseși deși avusese mare întârziere și era plin de soldați tineri, gălăgioși, acum nu știai unde e cartea, dar te bucurai că a luat-o cineva știind că e Baudelaire și n-ai încotro să mergi, ai vrea doar să dezertezi din război, din timp, ostenit după acel somn greu, cum e totdeauna somnul în gară. À la guerre comme à la guerre... Hai, somnorosule, vino cu mine, că somnul tău e doar insomnia altuia. Fără a spune nimic, mă oprește în fața unei porți de fier, se străduie să apese clanța grea, deschizând poarta ca pe o copertă veche a unui Baudelaire furat cândva. Îți amintești, nu ți-a plăcut niciodată trofeul de vânătoare de pe peron, deși erau cu toții așa de mândri de el, cerbul cu ochi de sticlă împietrită de blândețe, agățaseră de coarnele lui ceasul care nu mergea niciodată exact, o idee stupidă, dar ce mai mergea exact în vremea aia, timpul însuși nu împietrise de blândețe, ci dimpotrivă, fugărit de război. Ție îți era drag Zorro, câinele de acasă, care lătra pe toată lumea și n-a mușcat niciodată pe nimeni, că nici n-avea cum, toată viața și-a trăit-o legată cu un lanț de coteț. Ca noi. Un foc rău își face simțită adierea și arde. Mă bucuram că ești doar soldat, nu locotenent, ca prietenul ei, adus pe valul războiului, unul priceput doar la curse de cai și la jocul de cărți, favoritul doamnelor de salon, bine că s-a terminat totul acum, chiar dacă eu am plecat, el a ochit bine, era mai tânăr și avea ochi ca de lup, a trebuit să plec și el a rămas cu ea, și ție mantaua îți atârna pe umăr și ranița ți se părea pe de-o parte grea și pe de alta mai ușoară cu o carte. Când ai trecut pe lângă mine nici măcar n-ai văzut că o citeam, aveai capul întors ca să nu vezi cerbul și ceasul. Ți-ai uitat pușca pe bancă și nici măcar nu ți-a păsat de curtea marțială, de parcă ai fi știut că ești al meu și al Luciei, un fiu ce ne cuprinde în el ca o lumină. Pășim amândoi pe aleea spre casa cu etaj din față și el îmi strânge ușor mâna în timp ce inima mea dă semne de neliniște fără să pot ști de ce. Cu degetul arătător al celeilalte mâini îmi arată etajul întâi, cu fereastra deschisă spre lumina zilei, unde perdele albe de dantelă îmi spun că cineva stă în același fotoliu și citește la vremea siestei. În clipa aceea, părând cu adevărat suspendată, aud cântând departe un gramofon. Lucia, mon amour, mai stai cu mine puțin și promite-mi, îl aud rostind, simțind în adâncul meu zăpada întunecată a unei păci demult uitate și acum eu sunt mic și el e mare, geme, fața îi e palidă ca a unui mort și sub chipiul de ofițer, la fel cu al bunicului, sub mustața tunsă scurt, îmi pare că zâmbește grav dintr-o veche fotografie. Îmi ține mâna în mâna lui mare, obișnuită cu pistolul și cu alte arme și amândoi privim țintă spre fereastra cu perdele fluturate de vânt. Lucia citește, e bine așa, încă nu știe că eu nu mai sunt, dar când o să știe o să privească lumea și prin ochii mei, pe urmă o să plece și ea, tu o să  fii mare, o să scrii o sumedenie de povești pe care ei le vor citi fără să știe că sunt vii, fără să ai nevoie de cuvinte decât pentru asta, poate și pentru tăcere, neștiind toate chestiile astea de onoare, dueluri și războaie și e mai bine așa, băiete, tainele să rămână taine. Hai, vino, Zorro, vino, cuminte cățel! Dincolo de cortina fumului de țigară totul devine umbră cenușie, înveșmântând un decor prăbușit fără zgomot, tăcut, într-o noapte a tuturor lumânărilor aprinse și stinse apoi de vântul orb, bătând aspru după zidul care a rămas singur, vertical în jurul unei singure ferestre și atât, ca un ochi gol și lipsit de interior. Ruinele clădirii și un soare trecând prin vârtejul de fum negru, tăcut ca o lacrimă, ca o eclipsă, ca și cum bombardamentul ar fi vrut să salveze din viscolul biciuitor și rece al războiului doar fereastra dinspre sud și perdeaua de dantelă albă. Mai stai cu mine puțin și promite-mi... Și știam că voi aștepta sfârșitul războiului ce avea să vină sub pervazul rămas întreg în spatele vidului căscat de bombardament, în frigul cumplit al nopții, să mă încălzească și să mă apere doar cuvintele cărților din trecutul vechii biblioteci - arsă acum cu totul -, să se îndepărteze noaptea și stele să se ivească spre sud înainte de zori. Să strălucească seninul și să nu văd raza de lumină cum se răsfrânge prin spațiul îngust dintre perdele pe panoplia cu pistoalele duelurilor de demult, pe calendarul cu flori al anului 1909, pe măsuța de lângă fotoliu cu ceașca de cafea care s-a răcit, pe cartea veche ce poartă pe copertă numele meu și pe care Lucia a lăsat-o deschisă la poezia ce ne unise și apoi a plecat. Mâna micuțului îmi strânge ușor degetele printre cioburile de lumină ale timpului, țigara se stinge arzându-mi privirile cu raza lacrimilor demult uscate de vânt și mi se pare că n-am îmbătrânit îndeajuns pentru a izbuti să uit.

 

ALTE MATERIALE DE PROZA SCRISA + PICTURA PE BLOGUL AUTORULUI CONSTANTIN P. POPESCU