Despre "Luceafarul" poeziei romanesti: 15 ianuarie 2014, 164 de ani de la nasterea poetului MIHAI EMINESCU

14.01.2014 11:26

de Romnewsmedia

 In urma cu foarte multi ani, lumina frumusetii interioare stralucea cu putere pentru romani. Se nastea pe 15 ianuarie 1850 Mihai Eminescu, luceafar al poeziei romanesti. Se nastea istoria poetului pentru unii desavarsit, asa cum am putea spune si noi. Poeziile sale, scrierile, versul, rima, substratul celor asternute, iubirea si simtul dreptatii, aveau sa faca din copilul nascut la Ipotesti, un simbol etern si un exemplu pentru milioane de romani, in societatea si cultura romneasca.

 " Cum a fost omul Eminescu? Cine, dacă nu contemporanii lui, ar putea răspunde la această întrebare?
Unii l-au cunoscut pur şi simplu, alţii i-au fost prieteni nedespărţiţi. Cu toţii ne spun câte o poveste, iar poveştile lor adunate laolaltă spun, întreagă, povestea vieţii lui. La capătul ei, dincolo de clişeele cu care ne-am obişnuit, apare un om care ştia ca nimeni altul, în anii tinereţii, să se bucure de viaţă, dar care, ca nimeni altul, a îndurat apoi calvarul ei.
De aceea Eminescu face parte dintre cei puţini care, ieşind din condiţia obişnuită a umanului, au făcut-o pe aceasta vizibilă pentru toţi ceilalţi. Cei mai mulţi dintre contemporani au înţeles asta abia după ce plinul său de fiinţă a fost pus în lumină odată cu dispariţia lui. Faptul de a-l fi văzut pe Eminescu a însemnat dintr-odată foarte mult. Aşa cum va putea să însemne, după lectura acestei cărţi, şi pentru cititorul de azi. Încheind-o, el îşi va putea spune: „Şi eu l-am văzut pe Eminescu!“

( sursa: humanitas.ro )

Ce nu se stie despre Eminescu?

Cum a fost omul Eminescu? Cine, dacă nu contemporanii lui, ar putea răspunde la această întrebare?
Unii l-au cunoscut pur şi simplu, alţii i-au fost prieteni nedespărţiţi. Cu toţii ne spun câte o poveste, iar poveştile lor adunate laolaltă spun, întreagă, povestea vieţii lui. La capătul ei, dincolo de clişeele cu care ne-am obişnuit, apare un om care ştia ca nimeni altul, în anii tinereţii, să se bucure de viaţă, dar care, ca nimeni altul, a îndurat apoi calvarul ei.
De aceea Eminescu face parte dintre cei puţini care, ieşind din condiţia obişnuită a umanului, au făcut-o pe aceasta vizibilă pentru toţi ceilalţi. Cei mai mulţi dintre contemporani au înţeles asta abia după ce plinul său de fiinţă a fost pus în lumină odată cu dispariţia lui. Faptul de a-l fi văzut pe Eminescu a însemnat dintr-odată foarte mult. Aşa cum va putea să însemne, după lectura acestei cărţi, şi pentru cititorul de azi. Încheind-o, el îşi va putea spune: „Şi eu l-am văzut pe Eminescu!“... In ciuda declaratiei din poezia Eu nu cred nici in Iehova, Eminescu, fara sa fie habotnic sau foarte evlavios, avea un mare respect pentru traditia religioasa, numind Biserica Ortodoxa „Maica spirituala a poporului roman“. Una dintre pasiunile lui era aceea de a strange manuscrise vechi, care aveau mai toate un continut religios. Desi ortodox, el aprecia mult si catolicismul, mai ales pentru performantele culturale ale acestuia. Era insa critic la adresa protestantismului, care i se parea „o iudaizare a crestinismului“.

Pe vremea cand planuia sa se cunune cu Veronica Micle (care avea sa moara in acelasi an cu el, fiind inmormantata la Manastirea Varatec), se gandisera amandoi, mai in gluma, mai in serios, sa se converteasca la catolicism, unde divortul nu este lesne admis. Desigur, lucrul nu s-a intamplat. Insa o sora a lui Eminescu, Aglaia, avea treaca la catolicism in 1890, prin casatoria cu un ofiter austriac.

Mai ales in tinerete, poetul a fost atras si de religiile indiene, iar pe marginea unui caiet isi notase candva, cu evidenta exagerare: „Eu sunt budist. Nefiind crestin simplu, ci crestin ridicat la puterea a 10-a“. Poetul era sensibil si la vechile credinte ale geto-dacilor (vezi, de pilda, Rugaciunea unui dac), referindu-se nu o data la Zalmoxis si la intelepciunea „preotilor pagani“, in care nu vedea insa atat niste adversari, cat niste precursori ai crestinismului.

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici)  s-a nasut la15 ianuarie 1850, Botoșani - d. 15 iunie 1889, București si a fost un poet,prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. (...) Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscriselepoetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședinta din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române. SURSA: Wikipedia

VA PREZENTAM AICI UNUL DIN NUMEROASELE SALE POEME BINECUNOSCUTE:

Epigonii

de Mihai Eminescu

Când privesc zilele de-aur a scripturelor române, 
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine
Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mândre primăveri, 
Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele, 
Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele, 
Cu izvoare-ale gândirii şi cu râuri de cântări.

Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere:
Cichindeal gură de aur, Mumulean glas de durere, 
Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist şi mic, 
Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară, 
Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară, 
Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic.

Liră de argint, Sihleanu, - Donici cuib de-nţelepciune, 
Care, cum rar se întâmplă, ca să mediteze pune
Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb;
Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată?
S-au dus toţi, s-au dus cu toate pe o cale ne'nturnată.
S-a dus Pann, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb.

Eliad zidea din visuri şi din basme seculare
Delta biblicelor sunte, profeţiilor amare, 
Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nţeles;
Munte cu capul de piatră de furtune detunată, 
Stă şi azi în faţa lumii o enigmă n'explicată
Şi vegheaz-o stâncă arsă dintre nouri de eres.

Bolliac cânta iobagul ş-a lui lanţuri de aramă;
L-ale ţării flamuri negre Cârlova oştirea cheamă, 
În prezent vrăjeşte umbre dintr-al secolilor plan;
Şi ca Byron, treaz de vântul cel sălbatic al durerii, 
Palid stinge-Alexandrescu sunta candel-a sperării, 
Descifrând eternitatea din ruina unui an.

Pe-un pat alb ca un linţoliu zace lebăda murindă, 
Zace palida vergină cu lungi gene, voce blândă -
Viaţa-i fu o primăvară, moartea-o părere de rău;
Iar poetul ei cel tânăr o privea cu îmbătare, 
Şi din liră curgeau note şi din ochi lacrimi amare
Şi astfel Bolintineanu începu cântecul său.

Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită, 
Rumpe coarde de aramă cu o mână amorţită, 
Cheamă piatra să învie ca şi miticul poet, 
Smulge munţilor durerea, brazilor destinul spune, 
Şi bogat în sărăcia-i ca un astru el apune, 
Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet.

Iar Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrâne, 
Căci pe mucedele pagini stau domniile române, 
Scrise de mâna cea veche a-nvăţaţilor mireni;
Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute, 
Zugrăveşte din nou, iarăşi pânzele posomorâte, 
Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni.

Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice, 
Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice, 
Ce cu basmul povesteşte - veselul Alecsandri, 
Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază, 
Acum secolii străbate, o minune luminoasă, 
Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.

Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe, 
Cu doi ochi ca două basme mistice, adânce, dalbe, 
Cu zâmbirea de vergină, cu glas blând, duios, încet, 
El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele, 
O aşează-n tron de aur, să domnească lumi rebele, 
Şi iubind-o fără margini, scrie: "visul de poet".

Sau visând cu doina tristă a voinicului de munte, 
Visul apelor adânce şi a stâncelor cărunte, 
Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal, 
El deşteaptă-n sânul nostru dorul ţării cei străbune, 
El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune, 
Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbrul sombru şi regal.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Iară noi? noi, epigonii?... Simţiri reci, harfe zdrobite, 
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte, 
Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!

Şi de-aceea spusa voastră era suntă şi frumoasă, 
Căci de minţi era gândită, căci din inimi era scoasă, 
Inimi mari, tinere încă, deşi voi sunteţi bătrâni.
S-a întors maşina lumii, cu voi viitorul trece;
Noi suntem iarăşi trecutul, fără inimi, trist şi rece;
Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!

Voi, pierduţi în gânduri sunte, convorbeaţi cu idealuri;
Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri, 
Căci al nostru-i sur şi rece - marea noastră-i de îngheţ, 
Voi urmaţi cu răpejune cugetările regine, 
Când, plutind pe aripi sunte printre stelele senine, 
Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergéţi.

Cu-a ei candelă de aur palida înţelepciune, 
Cu zâmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune, 
Lumina a vieţii voastre drum de roze semănat.
Sufletul vostru: un înger, inima voastră: o liră, 
Ce la vântul cald ce-o mişcă cântări molcome respiră;
Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat.

Noi? Privirea scrutătoare ce nimica nu visează, 
Ce tablourile minte, ce simţirea simulează, 
Privim reci la lumea asta - vă numim vizionari.
O convenţie e totul; ce-i azi drept mâine-i minciună;
Aţi luptat luptă deşartă, aţi vânat ţintă nebună, 
Aţi visat zile de aur pe-astă lume de amar.

"Moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte", 
Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte;
Oamenii din toate cele fac icoană şi simbol;
Numesc sunt, frumos şi bine ce nimic nu însemnează, 
Împărţesc a lor gândire pe sisteme numeroase
Şi pun haine de imagini pe cadavrul trist şi gol.

Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită
Unor lucruri n'existente; carte tristă şi-ncâlcită, 
Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra.
Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate, 
Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate.
Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea.

Rămâneţi dară cu bine, sunte firi vizionare, 
Ce făceaţi valul să cânte, ce puneaţi steaua să zboare, 
Ce creaţi o altă lume pe-astă lume de noroi;
Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâini în ruină, 
Proşti şi genii, mic şi mare, sunet, sufletul, lumină, -
Toate-s praf... Lumea-i cum este... şi ca dânsa suntem noi.

1870, 15 august 

Înapoi