Suflet in piatra- CONSTANTIN BRANCUSI

Având nostalgie de țară, mai bine spus dor, cuvânt românesc fără corespondența în alte limbi, mi-a venit în minte spontan “Sărutul” lui Constantin Brâncuși” și cred că locul ideal unde putem să ne mândrim cu el este chiar primul numar al acestei reviste.

Am ales Brâncuși pentru că destinul său,  coincidența sau fatalitate, se împletește cu al nostru, români care trăiesc, muncesc și creează departe de țară. 

Unul dintre cei mai mari sculptori ai secolului XX, Constantin Brâncuși s-a născut la Hobița, Gorj , în 1876, într-o familie umilă.

În 1903, pentru a-și putea plăti drumul la Paris, acceptă să realizeze bustul generalului medic Carol Davila, dar lucrarea nu a avut succes, fiind criticată și neînțeleasă. Dezamăgit și furios, sentimente  comune miilor de români care au luat drumul străinătății pentru a nu renunța la realizarea viselor personale, artistul a plecat spre Paris pe jos.

Spirit rebel, tenacitate, renunțări  și suferință, o realitate de acum 100 de ani mereu actuală, un cerc care nu se închide, o dorință de libertate individuală, fie artistică, spirituală sau economică care ne unește prin secole.

Din păcate departe de țară, românul Constantin Brancuși s-a afirmat prin operele sale ca unul dintre cei mai mari creatori ai tuturor timpurilor, lucrările sale fiind expuse în Europa și în Statele Unite.

Sculptura de mare relevanță artistică, realizată la Paris în anul 1907, “Sărutul”a fost comandată ca monument funerar în memoria a doi tineri îndrăgostiți. “Iubirea ca fuziune între două entități separate, reface unitatea originală a vieții”.

Mesajul pe care-l transmite opera lui Brâncuși pare să sfideze timpul, invitând la conciliere, prietenie, îmbrățișare, care se conclud cu un sărut, ce pare a sigila, în piatră, unicul lucru care contează în viată: dragostea.

Artistul declara despre opera sa: “Am vrut de fapt să fac un lucru care să pomenească nu despre o singură pereche, dar despre toate perechile de oameni ce s-au iubit și s-au perindat pe pământ, înainte de a-l fi părăsit”.

Ne regăsim cu toții, noi ce trăim departe de casă și de cei dragi, în aceeași durere și nostalgie și-n adevărul trist că “nimeni nu-i profet în țara lui”.

Artistul care a încântat lumea cu “Coloana infinitului”, Poarta sărutului, Domnișoara Pogany, Orgoliu, etc. s-a stins în 1957 la Paris,  ignorat și renegat în România de către autoritățile timpului (fiind considerat de către regimul socialist un reprezentant al formalismului burghez cosmopolit), mărturisind un singur regret : “mor cu inima tristă pentru că nu mă pot întoarce în țara mea”.

            Constantin Brâncuși este doar unul dintre enormii pilastrii ai spiritualității românești, unul dintre nenumăratele motive de orgoliu național. Să încercăm să le dăm onoarea cuvenită, prin ceea ce suntem și ceea ce facem, promovând  arta și cultura poporului nostru oriunde ne-am afla.     Pentru că ceea ce au creat în  vremuri trecute titanii culturii noastre, uniți adesea de același tragic destin, să continue a trăi în noi, și prin noi.