Procultura:Păsările Zaki

13.08.2014 15:50

 de Constantin P. Popescu

Păsările Zaki începuseră să-mi trimită semne în acele ore ale nopţilor întunecate şi fără lună. Sunete ascuţite pe care numai ele le trimiteau şi numai pentru mine, cel care eram capabil să le înţeleg. Ştiam de mult că vor veni acele cântece, la fel de bine cum ştiam că păsările Zaki nu puteau zbura singure. Aveau nevoie pentru asta de oameni şi tocmai de aceea cântecul lor pătrundea asemenea aerului mai întâi prin nas, apoi prin plămâni şi de acolo creştea prin sânge şi se răspândea pe linia şirei spinării. Când pasărea ştia că are gata un asemenea cuib, atunci prin mâinile omului treceau fiorii unor aripi şi cântecul păsării primite se făcea zbor.

Şi dacă omul acela era însoţit în viaţa lui de întuneric, deşi nici o viaţă de om nu este cu totul întunecată, atunci păsările Zaki îl ridicau foarte sus, aproape de nori şi-l lăsau apoi să cadă de acolo. Făceau lucrul acesta pentru că era necesar să fie aşa, pentru ca omul să cadă, să se lovească şi să-l doară. Le durea şi pe ele atunci, aşa cum îl durea pe omul acela. Dar numai aşa omul se trezea, numai aşa putea vedea stând la căpătâiul lui pasărea Zaki având grijă de el. Atunci omul învăţa să-şi descopere mai mult forţa spiritului decât puterea braţelor. Putea acum să audă cântecul fluierat de trei ori doar pentru el de pasărea Zaki. Niciodată păsările Zaki nu zburaseră altfel.

Când omul era destul de crescut şi înţelegea, aşa cum înţelesesem eu, că poate zbura cu pasărea aceea care se dăruia numai lui, atunci pasărea Zaki se bucura. Iar eu mă bucuram la fel de mult, însemna că eram pregătit pentru zbor şi nu voi mai fi trântit de pământ ca să mă trezesc. Asta probabil că se întâmplase altădată şi dacă eu nu-mi mai aminteam nu avea nici o importanţă.

Păsările Zaki aveau aripi mari şi verzi, fosforescente, iar trupul lor era roşu ca sângele arzând. Atunci când cântau, un sunet întreit şi ascuţit ca o tânguire, trupul şi aripile lor erau numai setea de oameni şi zbor. Pentru că niciodată nu puteau zbura singure.

Iar câteodată, destul de rar însă, omul era dus în zbor acolo sus, în lumea de deasupra norilor, în lumea păsărilor Zaki. Acolo omul era adoptat, îngrijit într-un mod cu totul şi cu totul deosebit şi devenea şi el pasăre Zaki. Pentru lucrul acesta, toate păsările Zaki se făceau cu mult timp înainte mult mai frumoase şi penele lor fosforescente luminau nopţile fără lună în culori nemaivăzute vreodată. Oamenii se minunau atunci şi spuneau că astea sunt semne cereşti.

Din vremuri îndepărtate, bătrânii povesteau că păsărilor Zaki le sunt atât de dragi oamenii încât, la sfârşitul timpului, Pământul nu va mai fi locuit. Vor fi doar păsări Zaki în lumea lor de peste nori. Iar atunci vor veni alţi oameni, din locuri mult mai îndepărtate, pentru a învăţa să-şi descopere mai întâi puterea braţelor şi mai apoi forţa spiritului. Abia atunci auzeau cântecele păsărilor Zaki, acele păsări care îi iubeau atât de mult pe oameni încât nu puteau zbura singure, ci numai prin ei şi pentru ei.

Aşa povesteau bătrânii din vremurile îndepărtate, dar în glasurile lor se simţea o durere pe care nici ei nu o mai puteau desluşi.

Era amintirea prăbuşirilor vechilor lumi, la fel de necesare ca zborul.

Nota redacției: Alte picturi sau scrieri de acelasi autor pe cppopescu.blogspot.com

Înapoi